Din epoca clasică și până astăzi, standardele de frumusețe s-au schimbat odată cu valorile culturale. Acest lucru se poate vedea clar în evoluția picturilor și stilurilor artistice. Cu toate acestea, tinerețea, pielea netedă, corpurile bine proporționate și trăsăturile regulate au fost considerate frumoase pe tot parcursul istoriei.

Cele mai vechi teorii occidentale ale frumuseții pot fi găsite în lucrările filosofilor greci din perioada pre-socratică. Școala pitagoreică a văzut o legătură puternică între matematică și frumusețe. La puțin timp după, filosofii greci au remarcat un “raport de aur” de proporții. Obiectele și trăsăturile care se încadrau în acest raport erau văzute ca fiind mai atractive. Arhitectura greacă veche se bazează pe acest punct de vedere de simetrie și proporție. Platon a considerat că frumusețea este ideea mai presus de toate celelalte idei, iar Aristotel a văzut o relație între frumusețe (kalon) și virtute, argumentând că “Virtutea are ca scop frumosul”.